Acceptare, speranta si resemnare

Oxigen (Adem) este un film simplu care spune povestea şi mai simplă unor baieti aparent
normali. Dar ei suferă de o boală de
plămâni. Pe măsură ce înaintează în vârstă, capacitatea lor pulmonară se
reduce, singura modalitate de a-i salva fiind un transplant de plămâni.

Tom si fratele său Lucas și-au petrecut mare parte a vieții lor în spital. Aici
și-au făcut prieteni –ații decât cei de la școală, niște oameni ca ei. Xavier,
băiatul cu păr blond și creț, fost atlet care și-a pierdut un plămân în urma
unui accident. Aneleen, prietena lui Xavier, care până la urmă îl părăsește pe
acesta pentru a avea un copil.

În spital, Tom o cunoaște pe Eline, fata din carantină. Aceasta s-a îmbolnăvit la
schi și nu se știe ce este cu virusul contractat, dacă va mai ieși vreodată de
acolo.

O poveste simplă, cu montaje și imagini la fel de simple care spun povestea
ușor complicată a acestor copii pentru care spitalul e ca o a doua casă. Antrenat de noile cunoştiinţe, Tom pleacă într-o excursie la ocean care va fi cauza remușcărilor pe care le va avea.

Câți dintre noi s-ar putea oare împăca cu gândul că, odată ajunși la 20 și
ceva de ani nu vom supraviețui fără un transplant de plămâni. Ba mai mult, cu faptul că această operație nu garantează o viaţă liniştită.

Urmărind ideea omului care trebuie să își accepte destinul, filmul Never let me go începe cu imaginea
idilică a unei şcoli-internat undeva în Anglia anilor 80. Povestea se
concentrează pe trei dintre elevii acestei şcoli: Tommy, Kathy şi Ruth. Lui Kathy îi place de Tommy, dar fiind prea
timidă, Ruth, prietena ei, face pasul în locul ei, iar cei doi rămân o
pereche în momentul în care cei trei părăsesc şcoala şi sunt trimişi în
apropierea unui oraş să îşi trăiască următorii ani până în momentul în care vor
trebui să producă.

Menirea lor este una cât se poate de tristă: au fost crescuţi pentru a fi
donatori „profesionişti” de organe. 

În ciuda tristului destin, în film este vorba şi de o poveste
despre prietenie, dragoste, încredere, altruism şi până la urmă resemnare şi acceptare

.

Filmul prezintă o lume asemănătoare celor din distopiile lui Orwell în 1984 sau a lui Zamiatin în Noi, singura diferenţă fiind că
destinele acestor fiinţe omeneşti sunt pecetluite încă dinainte de a se naşte:
ei nu vor ajunge să trăiască mai mult de 20-25 de ani.

Filmul spune pe un ton pozitiv o poveste tristă, care ar trebui să pună pe
oricine pe gânduri. Dacă ştiinţa avansează destul de mult, există o
posibilitate ca oamenii să înceapă să creeze astfel de oameni tocmai în scopul
de a fi donatori de organe.

Cele două filme au motive comune: resemnarea în faţa destinului, dar şi dragostea,
dorinţa de viaţă şi speranţa că mai au totuşi o şansă. Chiar dacă în Adem, Tom are parte de speranţă
şi de dragoste, Katie şi Tommy din Never let me go trăiesc ci speranţa unui
zvon: acela că foştii studenţi de la Hailsham pot aplica pentru o amânare cu
câţiva ani a sentinţei lor. Asta dacă demonstrează că se iubesc cu adevărat.
Cei doi rămân cu speranţa, deoarece pe nimeni nu interesează ce îşi doresc ei.
În ochii autorităţilor sunt doar nişte animale.